De ce agricultura nu poate fi sustenabilă?

„A civilization based on agriculture does all these things: nature becomes the enemy, we don’t have ecosystems left, is grounded in scarcity and fear, its really hard work, we are not healthy in it, we’ve got hierarchies because someone has got to control all this stuff, we have tame/wild dichotomy, and its generally promoted by the people who benefit from it…”. Toby Hemenway – Why Agriculture Can Never Be Sustainable, and a Permacultural Solution, Permaculture Voices 1, March 2014

Acum aproximativ zece-doisprezece mii de ani, oamenii au pornit pe drumul agriculturii…însă au plecat la acest drum cu stângul.

De ce?

Pentru că prin practicile pe care le-au adoptat și le-au pus în aplicare au început să degradeze și să distrugă uimitoarele mecanisme pe care Natura deja le pusese la dispoziția lor pentru a își obține hrana și toate cele necesare desfășurării unei vieți în abundență.

Dacă societățile arhaice de vânători-culegători trăiau în armonie cu Natura și luau de la ea cât aveau nevoie, cu respect și prețuire pentru ecosistemul din care făceau parte, odată cu începerea agriculturii societățile au început să iasă treptat din această simbioză în care trăiau, ajungând în cele din urmă să se teamă de „sălbatic”, de Natură. Au încetat să o mai vadă ca pe sursa care le asigură existența și au început să caute să o controleze și să o „îmblânzească”. De fapt, așa cum spune și Toby Hemenway, „Agricultura este îmblânzirea omului.” Odată cu agricultura oamenii au încetat să mai fie liberi.

Și, inevitabil, practicile derivate din frică și dorința de control au dus la distrugerea ecosistemelor naturale în care oamenii trăiau. Însă acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte. A fost nevoie de ceva timp și insistență din partea oamenilor pentru a ajunge în situația deplorabilă în care ne regăsim astăzi, unde foametea și lipsurile sunt la ordinea zilei.

Inițial, oamenii au început să „lucreze” acele soluri bogate și fertile pe care Natura le-a creat în milioane de ani. Acele soluri în care viața exista din abundență în fiecare micrometru de sol. Și nu au avut cum să realizeze imediat că ceea ce făceau avea să conducă la distrugerea acelor ecosisteme extraordinare, asupra cărora puseseră stăpânire.

Și, în loc să se bucure de tot ceea ce Natura deja le oferea și să culeagă roadele pe care le avea deja la dispoziție, omenirea a început să elimine ecosistemele naturale, complexe și bogate, pentru a le înlocui cu unele simpliste și reducționiste de monoculturi de cereale. În loc să se bucure de abundența de proteină pe care Natura o oferea deja, prin turmele imense de animale pe care le creștea cu ușurință, oamenii au început să taie pădurile, adică cele mai avansate ecosisteme naturale, pentru a crește bovine, tot în sisteme de monocultură.

Și în tot acest parcurs distrugerea solurilor a reprezentat o constantă.

Dacă la început omul folosea un băț pentru a crea brazdele în care cultiva, acțiunea lui având un impact relativ scăzut asupra micro-biologiei din sol, care îi permitea acesteia să se refacă relativ cu ușurință și „problemele” cu „buruienile” și „dăunătorii” încă nu apăruseră, odată cu „avansările tehnologice” lucrurile au mers din rău în mai rău.

Odată cu inventarea plugului suprafețele exploatate s-au mărit, iar gradul de intruziune asupra micro-biologiei din sol a crescut. Însă pentru că omul era parte din mecanism, fiind necesară propria lui forță pentru ca angrenajul să funcționeze, suprafețele exploatate au rămas încă relativ reduse. Însă a crescut efectul distructiv asupra acestora, plugul acționând mai intens asupra solului și într-un număr crescut de rânduri.

Încet, încet, după câteva sute de ani de arat, au început să apară și problemele cu „buruienile” și „dăunătorii”. Însă legătura dintre viața din sol și aceste probleme nu a fost făcută, cum nici în prezent nu este făcută, de altfel.

Momentul în care tractorul a fost construit și pus în funcțiune a marcat în istorie momentul în care degradarea solurilor a luat avânt. Pentru că acum omul nu mai trebuia să folosească propriul lui corp pentru a ara, ci putea să stea „comod” în spatele volanului și să manevreze mașinăria care îi făcea acum serviciul. Sau, mai bine zis deserviciul.

Pentru că odată cu începerea aratului mecanizat, viața din sol a început să sufere distrugeri majore. Acum omul putea ara nu doar odată, de două ori pe an, ci de mai multe ori, în lungime, lățime, diagonală, cum „considera mai bine”. Apoi, au apărut combinele pentru recoltat și tot mai multe utilaje mecanizate care să „ușureze” muncile câmpului.

În fapt, revoluția industrială a făcut ca eforturile să devină tot mai intense și mai costisitoare, chiar dacă ele nu mai presupuneau forța fizică directă a omului. L-au legat însă de sistem și l-au făcut dependent de acesta.

Curând, marile probleme au început să apară. Buruienile și dăunătorii au devenit tot mai prezente în sistemele agriculturii industrializate și compactarea pământurilor tot mai puternică, semnal că ecosistemele din soluri au ajuns să fie tot mai grav afectate. Un semnal care însă, din păcate, nu a fost recepționat de către oameni.

Ca urmarea a acestor practici, în 1930, America și Canada au experimentat fenomenul înscris în istorie ca „The Great Dust Bowl”, fenomen în care puternice furtuni de nisip au produs pagube majore atât la nivelul agriculturii dar și al celorlalte ecosisteme naturale și umane.

Și cu toate acestea, în continuare pierdem în fiecare an cantități uriașe de sol, datorită păstrării aceluiași mod de administrare reducționist, ce determină aplicarea acelorași practici deficitare în a înțelege mecanismele complexe cu care Natura operează.

Căci deși Natura trimitea semnale tot mai puternice că solurile au nevoie de atenția și îngrijirea noastră, manifestându-se tot mai multe probleme cu compactarea solurilor, cu „buruienile”, cu „bolile și dăunătorii” culturilor, oamenii au ales să se îndepărteze și mai mult de natural și să vadă Natura ca pe un inamic și mai mare, de care se tem și pe care trebuie să îl învingă.

Astfel că, în loc să înțeleagă că el singur a creat toate aceste probleme, omul a dat vina pe Natură, care „îi trimite” toate aceste probleme cu care se confruntă.

Și, în confruntarea sa, omul a început să utilizeze fertilizatorii sintetici și biocidele, care nu doar că au produs și continuă să producă pagube imense în toate ecosistemele Pământului, dar îi și îngreunează extraordinar de mult munca.

Atitudinea agriculturii industrializate din ultimii 60 de ani a fost una de distrugere…să distrugă toți dăunătorii folosind biocide, fără să se gândească la faptul că aceste biocide omoară mult mai ușor organismele benefice și că, de fapt, organismele „problemă” sunt mult mai adaptate să supraviețuiască și să revină tot mai adaptate și mai rezistente la cocktailurile toxice pe care le primesc.

Astfel, aproape toată planeta a ajuns să fie intoxicată de utilizarea fără discernământ a acestor chimicale, în cantități tot mai mari, în concentrații tot mai toxice și în combinații tot mai bizare. Aceste acțiuni sunt cu atât mai periculoase cu cât ele nu mai afectează doar ecosistemele naturale, micro-biologia din sol, plantele și animalele, ci au ajuns să afecteze tot mai puternic însăși oamenii.

Am ajuns în situația în care solurile sunt otrăvite, apa este otrăvită, aerul este otrăvit și el, iar hrana produsă în aceste sisteme industriale este complet inechitabil distribuită (țările bogate aruncând mii de tone de mâncare, în timp ce în țările sărace există lipsuri majore) și este toxică și lipsită de nutrienții necesari care să asigure sănătatea și buna funcționare a organismului uman.

Cu alte cuvinte, în loc să adreseze cauza, oamenii au căutat să adreseze efectul și au produs, astfel, efecte tot mai ample și mai perturbatoare.

Ignoranța, frica și ruperea de natural, de „sălbatic” au adus omenirea într-un moment critic în istorie. Întrebarea care se pune în acest moment este „Ce vom face de acum încolo fiecare dintre noi?”

Putem continua pe această cale distructivă, care amenință însăși supraviețuirea propriei noastre specii, sau ne putem întoarce la trăi în armonie cu Natura și cu „sălbaticul”, învățând sau reînvățând să avem grijă de soluri, să le protejăm și să le creștem, pentru că din ele ne obținem toate resursele de care avem nevoie pentru a trăi o viață în abundență și armonie.

Pentru a învăța mai multe despre Permacultură și Științele Regenerative te invit atât să parcurgi materialele pregătite de noi și publicate în secțiunea Articole, cât și să urmărești și să participi la evenimentele pe care le vom organiza în timp – webinar-ii, seminarii și ateliere.