Dăunătorii – Partea a doua

Și dacă în prima parte am explicat ce sunt cu adevărat dăunătorii, ca mecanism natural de autoreglare, în această a doua parte voi aborda, pe scurt, cele mai importante 3 cauze ce conduc la apariția infestărilor cu dăunători în ecosistemele cultivate. Acestea nu sunt singurele cauze, însă dacă veți începe să le adresați pe acestea trei, cu siguranță veți observa schimbări în ecosistemele voastre cultivate.

Și primul aspect asupra căruia vă invit să vă îndreptați atenția este, invariabil, solul.

Sol sănătos, plante sănătoase

Dăunătorii nu vor afecta plantele sănătoase. Însă ce înseamnă plante sănătoase? Ne uităm adesea la monoculturile ce se întind pe suprafețe extinse de la marginea drumurilor și ni s-ar părea că acolo sunt plante „sănătoase”. Sănătatea plantelor, însă, începe întotdeauna cu sănătatea solului. Doar într-un sol sănătos pot crește plante sănătoase!

Ori acele întinderi deșertice, în care nu ar crește nimic fără aporturi imense de resurse din partea oamenilor, sunt departe de a fi numite soluri sănătoase. În fapt, sunt soluri moarte, lipsite de orice fel de materie organică și, mai ales, lipsite de microbiologia necesară unui sol viu, fertil. Acestea sunt soluri în care monoculturile ce cresc reușesc să o facă forțate fiind de toți fertilizatorii sintetici pe care sunt obligate să îi consume odată cu apa.

Am mai spus-o și, probabil, o voi mai spune în multe rânduri, oamenii ar trebui să cultive solul, nu plantele care cresc în el. Dacă avem grijă de sol, el va avea grijă de noi. Și nu doar de noi, ci de tot ce trăiește la suprafața lui.

Așa cum atunci când ne cultivăm mințile cu informații ale unei cunoașteri obiective rezultatele acțiunilor noastre se schimbă, la fel, cultivând solul rezultatele pe care le vom obține se vor schimba.

Mai multe despre solul viu și despre cum să faceți să cultivați solul, puteți citi în seria de articole dedicată, pentru care găsiți prima parte aici.

Al doilea aspect asupra căruia vă invit să vă îndreptați atenția este biodiversitatea ecosistemelor cultivate.

Monoculturile, raiul dăunătorilor

Monoculturile invită practic dăunătorii să se instaleze. Atunci când o suprafață de pământ este acoperită de o singură specie, din punct de vedere al Naturii, acesta este un dezechilibru, este o stare de haos. În Natură, echilibrul vine din diversitate, din funcții diverse acoperite de elemente variate.

Din nou, să învățăm de la Natură. Oriunde v-ați uita la un ecosistem natural stabil, veți observa că el cuprinde o varietate de specii, de diferite dimensiuni, de la cele din subsol, la cele mai înalte elemente, copacii seculari. Vom observa diversitate nu doar în ceea ce privește flora, ci și în ceea ce privește fauna, fiecare element având un rol bine definit în cadrul respectivului ecosistem. Orice element din cadrul unui ecosistem va da înapoi ecosistemului respectiv pentru simplul fapt că există în el.

Înțelegem astfel că Natura va căuta întotdeauna să remedieze stările de dezechilibru, drept pentru care dăunătorii vor avea calea deschisă la monoculturile create de om, un fel de bufet cu „tot ce poți să mănânci” („all you can eat”), ceea ce pentru oameni înseamnă, invariabil, afectarea sau pierderea culturilor.

Și dacă și solul se află într-o stare alterată, atunci problemele vor fi și mai mari.

Prin urmare, dacă ne dorim ecosisteme cultivate stabile, reziliente, sănătoase, atunci este obligatoriu să trecem de la sistemul de monocultură la un sistem de policultură, încurajând biodiversitatea, prin creșterea cu sens a varietății de specii care să contribuie la bunăstarea ecosistemului nostru cultivat.

Despre biodiversitate veți putea citi mai multe într-un articol viitor, dedicat special acestui subiect.

Și cel de-al treilea aspect asupra căruia vă invit să vă îndreptați atenția îl reprezintă utilizarea biocidelor, fie ele sintetice sau naturale, în ecosistemele cultivate.

Biocidele, o lamă cu multe tăișuri

De ce stropesc oamenii ecosistemele lor cultivate cu tot felul de soluții „minune”? Răspunsurile ar putea părea evidente. „Ca să elimine elementele nedorite (burieni, insecte) din ecosistemele lor.” ar spune susținătorii acestor practici. Sau „Pentru că altfel nu crește nimic!”, cum spunea doamna din comentariul la care am făcut referire în prima parte.

Însă, dacă aceste soluții „minune” ar fi așa de „eficiente” precum sunt portretizate a fi, de ce oamenii trebuie să stropească în fiecare an, de mai multe ori pe an și în concentrații și cantități tot mai mari?

Cred ca oamenii ar trebui să își pună deja mari semne de întrebare cu privire la siguranța și pretinsa eficacitate a acestor substanțe. Dovezile sunt evidente pentru cei care sunt dispuși să vadă realitatea utilizării acestora.

Însăși constatarea faptului că nu crește nimic dacă nu stropești este un mare semnal de alarmă, la care raționamentul oricărui om ar trebui să reacționeze.

Oamenii trebuie să înțeleagă că insecticidele afectează nu doar elementele pe care ei doresc să le combată, adică dăunătorii, ci, mai mult, afectează mult mai intens și pe termen mult mai lung organismele care se hrănesc cu aceștia și care ne pot pune la dispoziție, în mod gratuit, serviciile lor.

De asemenea, avem nevoie să cunoaștem și să înțelegem faptul că ciclurile de viață ale dăunătorilor diferă foarte mult de ciclurile de viață ale insectelor benefice, în cazul dăunătorilor acestea fiind mult mai scurte și mai prolifice.

Mai mult, gradul de adaptabilitate al dăunătorilor la toate aceste soluții cu care oamenii încearcă să îi combată este mult mai mare decât al insectelor benefice. De aici și nevoia de a stropi mai des și în concentrații tot mai mari.

De asemenea, ar trebui avut în vedere faptul că și biocidele naturale pot avea efecte nedorite asupra speciilor benefice, specii pe care oamenii ar trebui să și le dorească în ecosistemele lor, nu doar asupra dăunătorilor.

Acesta este, spre exemplu, cazul uleiului de neem. Da, este natural, însă el poate afecta și insecte benefice, cum este spre exemplu cazul speciei Chrysopa sp. din ordinul Neuroptera.

Înțelegând aceste aspecte este ușor de văzut de ce oamenii ajung atât de adesea în situația în care în ecosistemele lor cultivate apar infestări majore cu dăunători, prezența prădătorilor naturali ai acestora fiind foarte redusă sau lipsind cu desăvârșire.

Mai mult, atunci când eliminăm prin utilizarea biocidelor, chiar și a celor naturale, diferitele specii de dăunători, trebuie să avem în vedere faptul că, totodată, eliminăm hrana prădătorilor benefici pe care ar trebui să vrem să îi atragem în ecosistemele noastre. Fără hrana necesară, aceștia vor migra în alte ecosisteme unde se vor putea hrăni și reproduce.

De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că efectele utilizării pesticidelor chimice depășesc cu mult granițele ecosistemelor noastre cultivate. Spre exemplu, multe specii de păsări insectivore, cum este cazul Șoimului călător, au înregistrat declinuri masive în populațiile lor odată cu răspândirea utilizării pesticidelor, acestea fiind foarte sensibile la ingestia insectelor otrăvite cu aceste substanțe chimice.

Și atunci, ce este de făcut?

Pentru a construi ecosisteme cultivate sănătoase, lipsite de boli și dăunători, este nevoie de timp, de perseverență, de observare atentă și de acțiuni ce pornesc din aplicare principiilor etice, anume Grija față de Planetă, Grija față de Oameni și Grija față de Viitor.

Sunt multe exemple în care oameni ce au pornit de la ecosisteme degradate, unele chiar extrem de degrade, au reușit să creeze adevărate oaze de sustenabilitate, reziliență și abundență. Însă acești oameni nu s-au grăbit, nu au vrut ca totul să se întâmple mâine, sau chiar ieri. Au înțeles aceste tipare și mecanisme naturale și au înțeles că ele au nevoie de timp pentru a se forma și stabiliza.

Tranziția de la un sistem de agricultură convențional la unul care respectă și se ghidează după principiile etice ale Designului de Permacultură nu este una ușoară. Însă deși nu este una ușoară ea merită pe deplin, pentru că pune bazele unor ecosisteme durabile, ce se auto-întrețin și auto-perpetuează.

Este foarte important să înțelegem faptul această perioadă de tranziție va dura un timp, că trebuie să avem răbdare până când ecosistemul va pute să ajungă la un nivel la care să se auto-regleze. Această tranziție trebuie să fie făcută în mod planificat și cu înțelegerea efectelor pe care alegerea acestei căi le presupune. Este posibil ca în prima etapă să observăm o creștere a dăunătorilor, până când mecanismele biologice de control se instalează și ating un anumit grad de maturitate.

Căci tocmai această lipsă de înțelegere a imaginii de ansamblu, această lipsă de cunoaștere și înțelegere a tiparelor și mecanismelor naturale, face ca încercările oamenilor de a trece la moduri de cultivare a hranei în condiții mai ecologice să eșueze și oamenii să ajungă în fața unei realități în care dacă nu stropesc cu ceva, nu obțin recoltele dorite.

Însă cu perseverență, răbdare, studiu și aplicare atentă a strategiilor și tehnicilor pe care Designul de Permacultură ni le pune la dispoziție, îmbunătățirile se vor vedea de la un sezon de cultivare la altul.

Trebuie să ne înarmăm cu răbdare, să ne cultivăm spiritul de observare și capacitatea de preluare și integrare a feedback-ului oferit de ecosistem și să acționăm în sensul în care dezvoltăm sau stabilizăm mecanismele naturale care să asigure sănătatea ecosistemelor noastre cultivate.

Pentru a învăța mai multe despre Permacultură și Științele Regenerative te invit atât să parcurgi materialele pregătite de noi și publicate în secțiunea Articole, cât și să urmărești și să participi la evenimentele pe care le vom organiza în timp – webinar-ii, seminarii și ateliere.